Am revenit pentru a pleca din nou.

Mama, mi s-a-ntâmplat să mor.
De ce? 
Aş fi vrut să renasc.
Să redevin om. Să pot din nou să iubesc.

Cum? M-am otrăvit.
Cu ce? Cu vise.

Dar n-am murit de tot şi-acum mi-e dor.
Mi-e dor de aer, dor de nori
De parfum si de fiori.

Şi de el.

De mirosul de somn ce-l lăsa în pernă,
De speranţa la o iubire eternă.
De covorul de toamnă clădit cu frunze,
De iubitul meu şi-ale lui buze...

Of, mamă, de ce eu?
De ce din toate firele de iarbă
eu să fiu cea care se ofileşte?

Uite cum am ajuns...
M-am lovit de zidul de lumină
Şi am zărit ce avea sa vină.
Acum a venit momentul în care 
Iubirea mea pentru aer dispare
Si n-am decât să spun ce-a rămas
Cu frigul ce-mi tremură-n glas.

Bună, eu sunt omul ce nu minte,
Eu sunt poetul rămas fără cuvinte.

,,Parca ai mai sta,dar mai bine ai pleca...''

Deja s-a asternut frigul.
Ploua fara incetare,rasarind de fiecare data
C-un sarut umed pe buzele unui anume trecator de strada
Ce a plecat fara umbrela,la fel ca si tine
Ce pleci si te-ntorci,doar sa vezi ca sunt inca aici.

Si e tot mai frig.
Macar acum ramai...Zapada nu te lasa?
Nici de tutunul din pipa nu-ti mai pasa.
Acum,e mult prea frig sa pleci.Mai bine stai
Sa nu te ineci cu bruma sau gheata.

S-a incalzit si iar ai plecat...
Si te-ntorci tot mai rar,si tot mai rar
Vi sa ma vezi...Dar chiar de e senin afara
Peste mine tot ploua,din seara
Si pana in dimineata...

Acum e cald.
Dar peste mine ninge.Nu te-am vazut de o eternitate,
De cand plecai pe mai multe alei,
Una cu vant,alta cu polei,si ultima cu iarba
Proaspata de mai.
Dar de intors,dragule,se pare ca ai uitat.

Atmosfera...

Uite fumul cum se duce,

Plutind incet spre-un alt abis,

Acel pe care nu-l cunoastem

Si-l vom vedea numai in vis.

Si uite vantul cum se-ntoarce

Lovind plete,copaci si ganduri,

Venind-napoi sa mai incerce

Sa ne citeasca printre randuri...

La fel ca norul cel ce zboara,

La fel ca el plutim si noi,

La fel ca tot ce ne-nconjoara,

Plutim in aer,visatori...

Culori trecatoare.

Inc-un stop de vin s-a prelins pe buze
Cand ,pe fondul sonor amutit de o chitara,
De-un vers ce pare scris de muze
Se-ncing sapte clipe cu tenta amara...

Astazi te-am desenat in inima:
Te-am creionat cu rosu si albastru
Am pus si galben sa sclipesti ca un astru
Si ochii i-am facut maro de ghinda
Asa,doar ca sa te prinda .

Maine te sterg,doar ca sa sti
Ca nu traiesti vesnic,nici de ai fi
Etern in pictura mea...

Poimaine te incerc din nou.
Vreau sa fi perfect,pentru mine
Sa stiu ca totul va tine
Pana la cliseul cel din urma
"pana ce moartea ne va desparti..."

Enigma.

Redu volumul melodiei,
Am uitat de-un vis si o soarta
Intre un sapte de dimineata si un 3 de iulie.
Le-am lasat in foc de gheata,
Ca sa pot sa spun ''nu-mi pasa"...

Acum mult timp,si pe mine m-a uitat,
Mi-au lasat pulbere de flori,
Si chiar n-as vrea sa-ti dau fiori...
Mai bine lasa...

Te rog,intoarcete la discul cu acea melodie,
Vreau sa regasesc visul,sa-mi poata reaminti
Sa-ntreb o soarta mult prea cruda:
'' Eu,iubire,cine sunt?''

Amintire.

Când sunt nori pe soare,aștern pe hârtie

O cerneală făcută din stropi de ploaie

O poveste despre ce-a fost să fie

Să văd de te lasă rece ori te-nmoaie.

Îmi amintesc când adormeai visând...

Sau când pluteai încet,părând

Un porumbel purtat de-o adiere

Urmat de-o furtună ce murea-n tăcere...

Și totuși,toate au pierit.Copacul sub care noi visam

Acela mare,de prin parc,a fost tăiat de-un on tiran

Și-nlocuit cu altul făr de rădăcini...

Oricum,iubirea ne-a fost înecată-n spini...

S-a înecat în apă cu vin

A amețit și a murit

S-a asfixiat în scrum și-n fum de țigară

S-a sufocat și a plecat.

La fel ca și tine.

La fel ca și mine.

La fel ca și noi.

Tranzit spre ce?

"...Mai târziu,am revenit la gândul că viaţa însăşi e o stare de trazit între naştere şi moarte... pe peron unde te zbaţi să ocup un loc într-un tren...eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră...altul e necăjit că a rămas în piciaore pe culoar...alţii nu reuşesc să se prinda de scări,rămân pe peron să aştepte următoarul tren...Şi fiecare uită,poate,un singur lucru...că trenurile astea nu duc nicăieri...cel care a ocupat un loc la fereastră este,fără să ştie,egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren...în cele din urmă se vor întâlni toţi undeva,într-un deşert,unde chiar şinele se transforma în nisip...În loc să se uite în jur,oamenii se îmbulzesc,se calcă în picioare,îşi dau ghionturi...Încercam să mă conving,probabil.că n-aveam motive să mă plâng.Cel puţin,în gara noastră,îmi ziceam,avem avantajul de a vedea viaţa în stare pură,destinul nu ne amăgeşte,nu ne siluieşte să ne zbatem,ne lasă să ne instalăm în starea de tranzit şi s-o trăim cât mai liniştiţi,ştiind că ea e totul..."

Octavian Paler - Viaţa pe un peron