Am revenit pentru a pleca din nou.

Mama, mi s-a-ntâmplat să mor.
De ce? 
Aş fi vrut să renasc.
Să redevin om. Să pot din nou să iubesc.

Cum? M-am otrăvit.
Cu ce? Cu vise.

Dar n-am murit de tot şi-acum mi-e dor.
Mi-e dor de aer, dor de nori
De parfum si de fiori.

Şi de el.

De mirosul de somn ce-l lăsa în pernă,
De speranţa la o iubire eternă.
De covorul de toamnă clădit cu frunze,
De iubitul meu şi-ale lui buze...

Of, mamă, de ce eu?
De ce din toate firele de iarbă
eu să fiu cea care se ofileşte?

Uite cum am ajuns...
M-am lovit de zidul de lumină
Şi am zărit ce avea sa vină.
Acum a venit momentul în care 
Iubirea mea pentru aer dispare
Si n-am decât să spun ce-a rămas
Cu frigul ce-mi tremură-n glas.

Bună, eu sunt omul ce nu minte,
Eu sunt poetul rămas fără cuvinte.