,,Parca ai mai sta,dar mai bine ai pleca...''

Deja s-a asternut frigul.
Ploua fara incetare,rasarind de fiecare data
C-un sarut umed pe buzele unui anume trecator de strada
Ce a plecat fara umbrela,la fel ca si tine
Ce pleci si te-ntorci,doar sa vezi ca sunt inca aici.

Si e tot mai frig.
Macar acum ramai...Zapada nu te lasa?
Nici de tutunul din pipa nu-ti mai pasa.
Acum,e mult prea frig sa pleci.Mai bine stai
Sa nu te ineci cu bruma sau gheata.

S-a incalzit si iar ai plecat...
Si te-ntorci tot mai rar,si tot mai rar
Vi sa ma vezi...Dar chiar de e senin afara
Peste mine tot ploua,din seara
Si pana in dimineata...

Acum e cald.
Dar peste mine ninge.Nu te-am vazut de o eternitate,
De cand plecai pe mai multe alei,
Una cu vant,alta cu polei,si ultima cu iarba
Proaspata de mai.
Dar de intors,dragule,se pare ca ai uitat.

Atmosfera...

Uite fumul cum se duce,

Plutind incet spre-un alt abis,

Acel pe care nu-l cunoastem

Si-l vom vedea numai in vis.

Si uite vantul cum se-ntoarce

Lovind plete,copaci si ganduri,

Venind-napoi sa mai incerce

Sa ne citeasca printre randuri...

La fel ca norul cel ce zboara,

La fel ca el plutim si noi,

La fel ca tot ce ne-nconjoara,

Plutim in aer,visatori...

Culori trecatoare.

Inc-un stop de vin s-a prelins pe buze
Cand ,pe fondul sonor amutit de o chitara,
De-un vers ce pare scris de muze
Se-ncing sapte clipe cu tenta amara...

Astazi te-am desenat in inima:
Te-am creionat cu rosu si albastru
Am pus si galben sa sclipesti ca un astru
Si ochii i-am facut maro de ghinda
Asa,doar ca sa te prinda .

Maine te sterg,doar ca sa sti
Ca nu traiesti vesnic,nici de ai fi
Etern in pictura mea...

Poimaine te incerc din nou.
Vreau sa fi perfect,pentru mine
Sa stiu ca totul va tine
Pana la cliseul cel din urma
"pana ce moartea ne va desparti..."

Enigma.

Redu volumul melodiei,
Am uitat de-un vis si o soarta
Intre un sapte de dimineata si un 3 de iulie.
Le-am lasat in foc de gheata,
Ca sa pot sa spun ''nu-mi pasa"...

Acum mult timp,si pe mine m-a uitat,
Mi-au lasat pulbere de flori,
Si chiar n-as vrea sa-ti dau fiori...
Mai bine lasa...

Te rog,intoarcete la discul cu acea melodie,
Vreau sa regasesc visul,sa-mi poata reaminti
Sa-ntreb o soarta mult prea cruda:
'' Eu,iubire,cine sunt?''

Amintire.

Când sunt nori pe soare,aștern pe hârtie

O cerneală făcută din stropi de ploaie

O poveste despre ce-a fost să fie

Să văd de te lasă rece ori te-nmoaie.

Îmi amintesc când adormeai visând...

Sau când pluteai încet,părând

Un porumbel purtat de-o adiere

Urmat de-o furtună ce murea-n tăcere...

Și totuși,toate au pierit.Copacul sub care noi visam

Acela mare,de prin parc,a fost tăiat de-un on tiran

Și-nlocuit cu altul făr de rădăcini...

Oricum,iubirea ne-a fost înecată-n spini...

S-a înecat în apă cu vin

A amețit și a murit

S-a asfixiat în scrum și-n fum de țigară

S-a sufocat și a plecat.

La fel ca și tine.

La fel ca și mine.

La fel ca și noi.

Tranzit spre ce?

"...Mai târziu,am revenit la gândul că viaţa însăşi e o stare de trazit între naştere şi moarte... pe peron unde te zbaţi să ocup un loc într-un tren...eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră...altul e necăjit că a rămas în piciaore pe culoar...alţii nu reuşesc să se prinda de scări,rămân pe peron să aştepte următoarul tren...Şi fiecare uită,poate,un singur lucru...că trenurile astea nu duc nicăieri...cel care a ocupat un loc la fereastră este,fără să ştie,egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren...în cele din urmă se vor întâlni toţi undeva,într-un deşert,unde chiar şinele se transforma în nisip...În loc să se uite în jur,oamenii se îmbulzesc,se calcă în picioare,îşi dau ghionturi...Încercam să mă conving,probabil.că n-aveam motive să mă plâng.Cel puţin,în gara noastră,îmi ziceam,avem avantajul de a vedea viaţa în stare pură,destinul nu ne amăgeşte,nu ne siluieşte să ne zbatem,ne lasă să ne instalăm în starea de tranzit şi s-o trăim cât mai liniştiţi,ştiind că ea e totul..."

Octavian Paler - Viaţa pe un peron 

Aftermath...

Prima oara l-am gasit fara sa-l caut.

Dupa care l-am pierdut…Acum il caut din nou,pana ce il voi gasi si il voi pierde multe dati la rand.Dar un lucru e sigur,de scos nu il pot scoate din minte,din suflet,din gand si din inima.

Era un pictor. Si picta atat de frumos.Mi-a tiparit cu o cerneala pe care nici ploaia nu o va sterge, o imagine pe cat de ciudata,atat de minunata.

Era o camera,una aproape plina de lumina ; avea un perete intreg de sticla si prin el se vedea un apus ce rasarea pe ramasitele unei zile de toamna. Era superb,avea nuante de galben si de mov sa aminteasca de stralucirea celei ce trecea si misterul noptii ce avea sa vina si sa stapaneasca. Soarele era trist. Ce Soare pesimist! Cat de putine stie cel ce exista dintotdeauna cand pleaca de pe un anume meleag.Poate crede ca nu se va mai intoarce si va disparea...la fel ca el. Dar se vor intoarce…amandoi! 

In camera nu era mai nimic. Doar doua suflete,doua fantome ce apar doar cu caderea noptii.Ambii stateau intr-un colt de camera,parca cel mai intunecat si mai obscur.Doua siluete construite din umbre,un el si o ea ce isi iubeau viata,intunericul si,bineinteles,pe cel ce atunci era aproape.

Erau fericiti si zambeau.Zambeau contopindu-si zambetele,omorandu-le si ingropandu-le unul in inima celuilalt.Si erau calmi.Erau pierduti de tot de lume,de lumina dar erau impreuna.N-am sa uit vreodata sclipirea ochilor ei si expresia fetei lui.Ii puteai citi ca pe niste carti.Erau dezgoliti de frica,de rusine si de timiditate,se aratau asa cum putini o fac,asa cum sunt: fara ocolisuri,minciuni sau alte masti.

Pictorul meu…cine stie ce tablouri picteaza acum…pe panza carui suflet?

Dar la mine se va intoarce. Si la mine va ramane.Pentru ca el e al meu la fel cum eu sunt numai a lui,iar asa cum el imi picteaza imagini eu ii voi picta in suflet iubirea,acel secret al vesniciei.